Compoziția și mecanismele de acțiune ale regulatorilor de creștere a plantelor
Regulatorii de creștere a plantelor sunt produsul dezvoltării integrate a diferitelor domenii științifice și tehnice, inclusiv sinteza organică, analiza urmelor, fiziologia plantelor, biochimia și cultivarea modernă agricolă, forestieră și horticolă. În anii 1920 și 1930, cercetătorii au descoperit prezența unor urme de hormoni naturali ai plantelor-cum ar fi etilena, acidul indol-3-acetic (IAA) și giberelinele - în plante, observând rolul acestora în reglarea creșterii și dezvoltării. Cercetările asupra analogilor sintetici au început în anii 1940, ducând la dezvoltarea succesivă și la adoptarea treptată a unor compuși precum 2,4-D, DA-6 (ester proaspăt al aminei), forclorfenuron, nitrofenolat de sodiu, acid -naftalenacetic (NAA) și hidrazida maleică, stabilindu-i în cele din urmă ca o categorie distinctă de agrochimice. Deși numărul de regulatori sintetici de creștere a plantelor a crescut semnificativ în ultimele trei decenii, dezvoltarea și scara lor de aplicare au rămas în urmă cu cele ale insecticidelor, fungicidelor și erbicidelor datorită complexității tehnicilor de aplicare. Cu toate acestea, conduși de nevoile de modernizare a agriculturii, regulatorii de creștere a plantelor dețin un potențial imens de dezvoltare, cu o tendință de accelerare observată începând cu anii 1980. China a început producția și aplicarea regulatorilor de creștere a plantelor în anii 1950.
Pentru planta țintă, un regulator de creștere a plantelor este o substanță chimică exogenă, ne{0}}nutritivă. În mod obișnuit, capabil să se transloce în interiorul plantei la locul de acțiune, poate promova sau inhiba procese fiziologice specifice chiar și la concentrații foarte scăzute, direcționând astfel dezvoltarea pentru a satisface nevoile umane. Fiecare tip de regulator de creștere a plantelor servește unui scop specific, iar cerințele de aplicare sunt riguroase; efectele specifice asupra plantei țintă sunt obținute numai în condiții speciale de aplicare (inclusiv factori de mediu). Modificarea concentrației poate duce adesea la rezultate opuse-de exemplu, o substanță poate promova creșterea la concentrații scăzute, în timp ce o inhibă la concentrații mari. Regulatorii de creștere a plantelor au o gamă largă de aplicații, care variază în funcție de compusul specific și de planta țintă. Exemplele includ: controlul germinării și repausului; promovarea înrădăcinării; stimularea alungirii și diviziunii celulare; reglarea mugurilor laterali sau tălerea; gestionarea arhitecturii plantelor (de exemplu, promovarea unui obicei compact și robust pentru a preveni adăpostirea); reglarea înfloririi sau a expresiei sexuale și inducerea fructelor fără semințe; rărirea florilor și fructelor sau controlul căderii fructelor; influențarea formei fructelor sau a timpilor de coacere; creșterea toleranței la stres (împotriva bolilor, secetei, salinității sau înghețului); îmbunătățirea absorbției nutrienților; creșterea conținutului de zahăr sau modificarea acidității; sporirea aromei și a culorii; stimularea secreției de latex sau rășină; și facilitarea defolierii sau uscarea (pentru a ajuta recoltarea mecanică) și conservarea. Anumite regulatoare de creștere a plantelor acționează ca erbicide atunci când sunt aplicate la concentrații mari, în timp ce unele erbicide prezintă efecte de-reglare a creșterii la concentrații scăzute.






